de Elizabeth Antunovic (©2009 NAP, Inc.)
Gestaţie în afara uterului: "Gestaţie exterioară"
Simpla observare a unui nou-născut ne demonstrează natura lui lipsită de ajutor. El are nevoie de căldură şi hrană. Nu se poate mişca dacă apare un pericol şi nu poate folosi cuvinte pentru a-şi comunica nevoile. Este provocat să îşi folosească sistemul nervos pentru a înţelege spaţiul din jurul lui şi relaţia lui cu el, pentru a respira singur, pentru a face oxigenul şi nutrienţii să circule prin întreg corpul lui; să mănânce, să digere, să elimine. Este evident că nou-născutul trece printr-o transformare care nu apare instantaneu, ci gradat, durând aproape tot primul an de viaţă. În acest timp nou-născutul trebuie să fie purtat peste tot. Are mult de învăţat până când îşi poate purta de grijă.
În cartea sa Touching, The Human Significance of the Skin, Dr. Ashley Montagu scrie despre importanța relației dintre mamă și copil după ce bebelușul s-a născut. El descrie relația dintre cei doi ca fiind "construită natural să devină şi mai intensă şi interoperativă după naştere” decât în timpul gestaţiei din uter (Montagu, 1988, 75).
"Naşterea nu constituie mai mult începutul vieţii individului decât sfârşitul gestaţiei intrauterine. Naşterea reprezintă o serie complexă şi foarte importantă de schimbări funcţionale care servesc în a pregăti nou-născutul pentru a trece podul dintre gestaţia dinăuntrul uterului şi gestaţia continuată în afara uterului" (Montagu, 1986, 57).
Bebelușii umani se nasc mai repede din necesitate. Bebeluşul ar trebui crescut într-o asemenea manieră care să imite intimitatea sarcinii pe cât de mult posibil până când această "gestaţie exterioară" (“gestatio”-în latină, înseamnă a purta) este completă. Aceasta înseamnă că bebeluşul ar trebui să fie într-o apropiere constantă de mamă, ori în braţele mamei, ori purtat pe corpul ei cu o bucată de material sau în alt sistem de purtare.
Relaţia continuă dintre mamă şi copil
În ciuda faptului că bebeluşii sunt purtaţi de mamele lor în majoritatea populaţiilor lumii, din ce în ce mai mulţi bebeluşi micuţi îşi petrec majoritatea zilelor singuri în recipiente de plastic, în balansoare, în cărucioare şi îşi petrec nopţile singuri în paturi şi leagăne, lipsiţi de atingerea şi prezenţa mamei. Natura nu a făcut lucrurile în acest mod. O mamă şi nou-născutul ei sunt construiţi să aştepte unitate şi acea unitate să continue şi după naştere.
"Deşi experienţele intrauterine pot exercita influenţe asupra dezvoltării ulterioare a nou-născutului, experienţele pe care le are pe parcursul primelor aproximativ zece luni după naştere sunt de o importanţă mult mai mare... o relaţie simbiotică continuă între mamă şi copil proiectată să suporte un continuu nespart până când greutatea creierului copilului e mai mult decât dublă”(Walsh).
Este în natura omului ca bebelușii să își continue gestația după naștere cel puțin până când creierul li se dublează. Aceasta se întâmplă de obicei aproximativ la nouă luni după naștere.
Naşterea datorată capului mare
Nou-născuţii umani se nasc de obicei la 266 zile de la concepţie datorită capului mare şi creşterii rapide a creierului care are loc în timpul ultimelor trei luni din uter.
Astfel, bebelușul se naște înainte să fie ”complet” și creierul își încheie dezvoltarea în afara uterului. Dimensiunea mare a creierului şi locomoţia bipedă (pe două picioare) (şi în consecinţă o rearanjare şi o îngustare a pelvisului) îi costă pe oameni maturitatea scăzută la naştere a aproape tuturor sistemelor noastre fiziologice de care avem nevoie pentru a supravieţui (Trevathan,144).
Modelul obişnuit de a completa jumătate din dimensiunea creierului adult înainte de naştere nu a fost posibil datorită corpului mare al nou-născutului şi capului mare necesar ca să cuprindă creierul în creştere (Cella Conde, 94). A avut loc o schimbare majoră în lungimea de gestaţie; şi din cauza acestei creşteri semnificative a creierului, dezvoltarea comportamentului şi maturizarea sistemelor au fost amânate până după naştere. Gestaţia in utero a fost întreruptă şi bebeluşul a fost născut mai repede pur şi simplu din necesitate (Trevathan, 144).
Dacă bebeluşii ar sta în uter pentru o perioadă mai lungă de timp şi creierul lor ar continua să crească la rata cu care este proiectat să crească, atunci capul lor ar fi prea mare ca să treacă prin canalul de naştere şi ar pune în pericol viaţa proprie a bebeluşului, viaţa mamei şi viaţa întregii specii umane, ca să zicem aşa. Chiar dacă bebeluşul nu s-a maturizat corespunzător, el se naşte. Dezvoltarea tuturor sistemelor se amână pentru după naștere (Montagu, 53).
Corpul mamei reglează sistemele în dezvoltare
Când se naşte un bebeluş, are nevoie să respire de unul singur, să primească oxigen şi nutrimente în întregul lui corp, să-şi ajusteze sistemul gastro-intestinal pentru noua funcţie de ingerare, digerare şi eliminare. Îşi va folosi sistemul nervos pentru a afla totul despre mediul din jur şi despre locul lui în el. Totuşi, fiziologia umană nu îşi conduce toate funcţiile; este interdependentă. Informaţia reglatoare primită de nou-născuţi de la mamele lor are un mare impact asupra funcţiei cardiovasculare, asupra ritmurilor de somn, asupra funcţiei imune şi nivelurilor hormonale. Dr. Heller afirmă că “atunci când e în contact cu mama lui, sistemele nou-născutului sunt menţinute la un tempo regulat. Dar dacă sunt îndepărtaţi, nou-născutul trebuie să lucreze dublu pentru a-şi menţine armonia fiziologică” (Heller, 31).
Montagu întăreşte mai departe, “Unitatea biologică, relaţia simbiotică, menţinută între mamă şi produsul de concepţie pe parcursul sarcinii nu se opreşte la naştere; într-adevăr este construită în mod natural să devină şi mai intensă funcţional şi implicativă mutual după naştere decât pe parcursul gestaţiei din uter” (Montagu, 1986, 57).
Prezența fizică a mamei e necesară pentru reglarea sistemelor în dezvoltare ale bebelușului.
Târârea completează gestaţia exterioară
Creștem și ne schimbăm mereu. Majoritatea doctorilor nu pot spune concret când sistemele ne sunt complet dezvoltate. În 1944 Portmann a fost primul care a sugerat că pentru ca un nou-născut uman să ajungă la nivelul de dezvoltare al unui nou-născut de maimuţă, gestaţia totală ar fi în jur de 21 de luni. Kovacs a estimat 18-20 de luni. Bostok a avut o idee diferită. El a raportat că gestaţia ideală pentru un nou-născut uman ar fi până când locomoţia cvadruplă (mişcarea pe toate cele patru membre) începe, ceea ce ar însemna târârea pentru un bebeluş uman, adică atunci când ar fi capabil să scape din pericol pe cont propriu. Ce e interesant e că timpul mediu necesar pentru ca un nou-născut să se târască, adică să se termine gestaţia exterioară în termenii lui Bostok, este de 266 ½ zile după naştere – exact durata de gestaţie dinăuntrul uterului (Montagu, 1986, 54)! De aici vine ideea de “nouă luni înăutru şi nouă luni în afară”.
Perioadele de dezvoltare umană sunt mai lungi decât cele ale maimuţelor – cu excepţia gestaţiei
Gestaţia maimuţelor diferă de cea a oamenilor doar cu câteva săptămâni. De fapt ele petrec un pic mai mult timp în uter decât oamenii. Începerea pubertăţii la maimuţe are loc când ajung la 8-9 ani. Îşi completează creşterea când au 10-11 ani şi viaţa lor durează între 30 şi 35 de ani. Când comparăm lungimea perioadelor de dezvoltare ale noastre cu ale lor, prima erupţie şi ultima erupţie a dinţilor permanenţi şi durata de viaţă, toate perioadele noastre de dezvoltare sunt mai lungi decât ale lor (Montagu, 1986, 51). Gestaţia din uter este singura excepţie.
Creierul maimuțelor are la naștere jumătate din dimensiunea creierului matur. Bebelușii umani se nasc și mai imaturi, creierul uman având la naștere doar un sfert din dimensiunea matură, continuându-și dezvoltarea în afara uterului.
Oamenii se nasc cu 25% din creierul adult, maimuţele cu 50%
Deşi maimuţele se nasc şi ele într-o condiţie imatură, ele rămân imature pentru o perioadă mai scurtă de timp decât oamenii. Le ia aproximativ o treime din timpul necesar nouă ca să îşi ridice capul, să stea singure sau să se ridice în picioare şi să umble. Ele se nasc cu aproximativ 50% din creierul de adult, pe când oamenii se nasc doar cu 25%. Maturizarea pe care alte mamifere o au completă dinainte de naştere, oamenii o completează după naştere.
Pentru ca un nou-născut uman să îşi atingă jumătate din creierul lui de adult, ar fi nevoie de aproximativ 18 luni de gestaţie (Trevathan,144). Interesant, aceasta este exact perioada când bebeluşii încep să se mişte singuri şi se târăsc. Şi târârea, şi atingerea dezvoltării a 50% din creierul de adult, indică faptul că gestaţia exterioară este completă cam la 9 luni după naştere.
Avantajele dezvoltării incomplete
Totuşi există avantaje pentru naşterea într-un stadiu timpuriu al dezvoltării creierului. Este un mod adaptiv să te naşti într-un stadiu subdezvoltat pentru că lumea de zi cu zi oferă un input mai divers din punct de vedere senzorial decat mediul închis din uter. “Avantajele câştigate ca ființe născute mai devreme în ciclul gestaţional includ o mai mare maleabilitate şi o expunere timpurie la stimuli din mediu importanţi pentru învăţare” (Trevathan,149).
Când se naşte un miel, de exemplu, pentru a supravieţui trebuie doar să se ridice şi să înveţe să-şi urmeze mama. Este un model instinctual reflexiv de acţiune. Oamenii sunt diferiţi. “Nou născutul nu este o creatură pasivă care e modelată de mediul ei, ci este în mod constant în explorare, încercând să înveţe şi să îşi aducă mediul sub controlul lui” (Karen, 203). Faptul că ne naştem mai devreme în ciclul gestaţional ne permite să ne dăm seama de mediul înconjurător și de locul nostru în el, alături de mamele noastre. Faptul că ne naștem mai devreme ne oferă o inteligenţă deschisă şi o logică flexibilă. Fiind “incompleţi din punct de vedere al dezvoltării” de fapt facilitează o creativitate crescută şi o personalitate individuală (Pearce, MC, 10).
Bebelușii umani se nasc într-adevăr incomplet dezvoltați, dar acest fapt ne oferă mai mult loc pentru flexibilitate și creativitate.
2/3 din creşterea totală a creierului până la sfârşitul primului an
Chiar dacă perioada de nou-născut durează doar 2% din totalul vieţii noastre, un procent incredibil de 80% din creşterea totală a creierului nou-născutului va avea loc până când copilul împlineşte 2 ani (Heller,110)! Creierul unui nou-născut creşte de la un procent de 25% la naştere, la 60% din volumul creierului unui adult până la sfârşitul primului an. Adică aproape 2/3 din creşterea totală a creierului are loc într-o mică fereastră de timp (Montagu, 1986, 55-6). În primul an creierul unui bebeluş va creşte mai mult decât oricând. Când un copil împlineşte 3 ani, îşi va fi completat 90% din creşterea totală a creierului.
Nevoia primară pentru apropiere maternă
Şi totuşi, chiar dacă nou-născuţii maimuţelor se maturizează mai repede decat nou-născuţii umani, ei tot rămân în proximitatea constantă a mamelor lor pentru o perioadă extinsă de timp, în general până când relaţia de alăptare se încheie, adică în medie 3 ani sau mai mult! “Dată fiind exterogestaţia noastră... separarea de corpul mamei mai devreme decât orice alt mamifer sfidează logica” (Heller, 29).
Alăptarea şi apropierea de mamă timp de 3 ani sau mai mult este norma în majoritatea lumii, dar în mod cert nu este norma în vest sau în ţările anglo-saxone. Mulţi simt că dacă bebeluşii sunt purtaţi în braţe prea mult vor fi răsfăţaţi. Există acum un curent puternic de părinți care nu ascultă de manualele de crescut bebelușii, ci își îngrijesc copiii intuitiv. În cartea Attachment Parenting: Instinctive Care for Your Baby and Young Child, Katie Allison Granju îi îndeamnă pe părinți să aibă încredere în instinctele lor, afirmând “în loc să simţi că ar trebui să-l pui jos, fii sigură ca el e exact unde trebuie să fie” (Granju, 273).
Deşi trăim în epoca modernă, “creierul nostru rămâne înrădăcinat în epoca de piatră... aproape toată biochimia şi fiziologia noastră sunt reglate fin pentru condiţiile de viaţă care au existat când noi eram vânători şi culegători. Şi în acel stil de viaţă, bebeluşii erau ţinuţi pe mame şi lângă mame, mama fiind sursa lor de siguranţă. După epoci într-un astfel de comportament, creierul bebeluşului a evoluat prin selecţie naturală să aştepte ca viaţa să fie un “uter cu vedere”, cu creierul mamei construit să ofere acea apropiere” (Heller, 4).
Natura a creat lumea în aşa fel încât bebeluşii să fie cu mamele lor, mai ales într-o perioadă când creierul lor creşte mai mult decât în orice altă perioadă a vieţii lor. Bebeluşii nu s-ar fi putut naşte incompleţi din punct de vedere al dezvoltării şi lăsaţi singuri în majoritatea zilei şi separaţi de mamele lor, dacă ar fi fost să supravieţuim ca specie. “Indiferent cât de numeroase ar fi avantajele, încetinirea ratelor creşterii şi naşterea la un stadiu timpuriu al gestaţiei nu ar fi avut loc niciodată dacă n-ar fi existat un comportament grijuliu compensator din partea mamei” (Trevathan,149).
Imaturitatea nou-născuţilor nu este respectată
În ochii nou-născutului, el nici măcar nu este diferenţiat de mama lui. Ei sunt o singură unitate, un cuplu mamă-bebeluş. Totuşi, în ciuda acestor semne evidente de dependenţă, imaturitatea fiziologică şi neurobiologică din acele momente nu este deloc respectată. Faptul că un bebeluş este în mod prematur făcut “un individ” şi este separat de mama lui din primele momente, zile, săptămâni sau luni după naştere, prezintă într-adevăr o provocare pentru creşterea viitoare a individului, pentru securitatea şi stabilitatea lui. Nu poate fi exprimat destul cât e de important ca în această perioadă critică de dezvoltare mamele şi nou-născuţii să stea împreună “în atingere”.
“Dacă părinţii ar înţelege pe deplin implicaţiile influenţei lor asupra copilului, mai ales la începutul vieţii lui, nu ar fi niciodată nevoie să fie explicate necesitatea de atingere abundentă şi de afecţiune” (Caplan,36).
În cartea ei, “Conceptul Continuum”, antropologa Jean Leidloff explică: “Un bebeluş privat de experienţa necesară să-i ofere baza pentru înflorirea completă a potenţialului lui înnăscut probabil nu va şti niciodată un moment de dreptate necondiţionată care a fost naturală pentru cei de-o seamă cu el timp de 99.99 la sută din istoria omenirii. Privarea, la gradul la care el a suferit tulburarea şi limitele ei în primii ani, va fi menţinută nediscriminant ca parte a dezvoltării lui...” (Leidloff, 48).
Timpul petrecut împreună şi alăptarea fără limite spaţiază natural sarcinile
Natura ne-a oferit un mod biologic să spaţiem copiii, permiţându-i mamei să aibă grijă de copilul ei pentru o perioadă mai lungă de timp. Acest lucru le oferă amândurora timpul de care au nevoie ca să formeze o relaţie (Jackson, 45). Copiii Kung San rămân în contact direct pe piele cu mamele lor şi sunt alăptaţi frecvent şi fără restricţii. Deşi aceşti oameni nu folosesc nici o formă vestică de protecţie sexuală, copiii lor sunt spaţiaţi la 3 sau 4 ani unii de alţii (Shostak, 67). Deşi poate să nu existe nici un efect asupra fertilităţii mamei cu “alăptarea culturală”, atunci când o mamă şi un nou-născut participă la norma biologică umană, sau “alăptează ecologic”, femeile rămân în amenoree de lactaţie (absenţa menstruaţiei datorită alăptarii fără restricţii şi a apropierii constante) şi bebeluşii sunt spaţiaţi în mod natural.
Apropierea constantă permite alăptarea ecologică
“Alăptarea ecologică este o formă de hrănire în care mama îi îndeplineşte bebeluşului ei nevoile de supt frecvent şi de prezenţa ei permanentă şi în care suptul frecvent al copilului amână revenirea fertilităţii”. Aceasta e diferită de alăptarea “culturală”. Deși e ignorată de mulți medici, alăptarea ecologică și spațierea naturală a sarcinilor este documentată empiric. Când urmezi Cele Șapte Standarde ale Alăptării Ecologice, media de spațiere dintre sarcini este de 18-30 de luni (Kippley, 8, click aici pentru cele şapte standarde ale Alăptatului Ecologic http://en.wikipedia.org/wiki/Lactational_amenorrhea_method).
Este numit “ecologic” pentru că descrie relaţia dintre două organisme, şi mamă şi copil, şi cum se afectează reciproc. O mamă poate în mod natural să petreacă mai mult timp cu bebeluşul ei pe parcursul unei perioade aşa de importante de dezvoltare. Corpul ei ştie că îi oferă atât de mult bebeluşului ei încât nu e încă pregătit să hrănească altă viaţă în curând. Rezervele de energie ale mamei nu sunt epuizate cu sângerarea menstruală în această perioadă când ovulaţia îi este suprimată.
În plus, mai există “avantajele psihologice care sunt conferite reciproc nou-născutului şi mamei în situaţia alăptării, mai ales la o specie la care mama este creată simbiotic să continue gestaţia copilului ei şi în afara uterului“ (Montagu,1986, 54).
Mamele beneficiază fizic şi emoţional
Nu numai copilul are nevoie de mama lui, ei au nevoie unul de altul reciproc. După un proces greu al naşterii, mama este liniştită și se simte puternică şi împlinită când îşi ţine bebeluşul aproape de piept. Bebeluşul este liniştit de atingerea mamei lui, de căldura ei şi de siguranţa pe care o simte când ea îl ţine în braţe. După naştere, când bebeluşul se ataşează la sân, uterul mamei se contractă şi începe să îşi reducă dimensiunile. Alăptarea creează valuri de “hormon al dragostei” (sau oxitocină) care ajută la intensificarea legăturii mamei cu bebeluşul ei şi a dorinţei ei de a fi mamă pentru copilul ei. Ea devine din ce în ce mai fermecată de bebeluşul ei, şi el de ea. Această relaţie de hrănire şi intimitatea dintre mamă şi bebeluş care urmează ca o consecinţă joacă un rol important în stabilirea unei baze pe viaţă pentru sentimentele de plăcere, satisfacţie şi mulţumire.
Alăptarea ecologică amână ovulația și ajută la spațierea naturală a sarcinilor.
Pune bazele pentru toată învăţarea ulterioară
Perioada de nou-născut pune bazele pentru toată învăţarea ulterioară. Cu cât mai multă muncă depune creierul copilului, cu atât devine mai capabil să facă şi mai multă, şi cu atât mai mult devine flămând de noi cunoştinţe. Importanţa primilor ani de viaţă asupra dezvoltării creierului nu poate fi negată pentru că “în mod direct şi permanent influenţează structura şi funcţia creierului”, făcând ca purtarea în brațe a unui copil de către mama lui, în special pe perioada exterogestaţiei, când creierul lui se dezvoltă mai mult decât în orice altă perioadă a vieţii, să fie critică (Eliot,38). Pentru multe abilităţi, perioada critică se poate extinde în copilarie şi chiar şi în adolescenţă pentru altele. “Se încheie în primele luni sau în primii ani de viaţă, înainte ca mulţi dintre părinţi să îşi dea seama că dezvoltarea mentală a bebeluşului a fost aşa vulnerabilă”.
Ea mai afirmă: “Sinapsele care sunt rar activate – fie din cauza limbilor care nu au fost niciodată auzite, muzicii necântate, sporturilor nejucate, munţilor nevăzuţi, dragostei nesimţite – se vor ofili şi vor muri. Lipsindu-le activitatea electrică adecvată, pierd cursa şi circuitele pe care încercau să le formeze… Cât timp un număr în exces de sinapse sunt prezente, creierul rămâne maleabil maximal şi poate să se dezvolte într-o varietate de moduri, dar o dată sinapsele dispărute, perioada critică este gata şi trebuie să se descurce mai departe cu circuitul existent, nu poţi face schimb cu un computer mai rapid” (Elliot, 32, 38).
Eliot nu neagă că învăţarea ulterioară este posibilă, dar în mod hotărât susţine că învăţarea nu este la fel de uşoară precum este pentru un copil – un motiv pentru a înţelege de ce oamenii în vârstă tind să fie fixaţi în modurile lor şi nu sunt la fel de creativi ca şi copiii. Experienţa senzorială este importantă în primii ani, cât timp creierul este la vârful maleabilităţii lui. În cartea ei, “Atingerea Vitală”, Sharon Heller merge aşa departe încât spune că “a nu capitaliza toate experienţele sezoriale din lumea nou-născutului nostru este echivalent cu educarea adulţilor prin limitarea accesului la bibliotecă” (Heller,110).
Mediul nou-născutului nu trebuie să fie structurat sau complex
Totuşi “capitalizarea” nu trebuie interpretată ca însemnând că ar trebui creat un “mediu de învăţare” artificial. “Încercarea presării celor mici cu învăţarea talentelor academice, cu unelte ca şi cartoanele de alfabet, nu e doar prostesc, dar de asemenea riscă pregătirea unui mediu presant care ar putea chiar să interfereze cu învăţarea copilului... fiecare copil îşi ţese propria tapiserie intelectuală” (Healy, 20, 31).
“Experienţele în mediu nu trebuie să fie elaborate, cum ar fi instalarea caruselelor deasupra pătuţului unui copil sau ascultarea înregistrărilor muzicale. Mai mult să fie aspecte simple şi de rutină ale mediului fizic, cum ar fi variaţii de zgomote, de lumină şi de temperatură... atingerea bebeluşului, gânguritul cu el, zâmbitul către el şi vorbitul cu el contribuie la dezvoltare” (Bauer, 33).
Creierele nou-născuţilor caută în mod instinctiv stimulare de la cele mai simple experienţe care îi ajută să îşi organizeze sistemul nervos în loc să-l copleşească... Jucăriile sunt mult mai puţin importante decât o persoană care are grijă de el cu drag. Ei au nevoie de un mediu care îi stimulează să îşi facă propria manipulare explorativă şi propriile mirări şi întrebări în loc să fie învăţaţi. Braţele unei mame oferă acest lucru perfect. Ca doctor şi ca psihiatru de familie, Peter Cook exprimă acest lucru: “maturizarea unui copil are loc în acordul lui. Nu trebuie să faci ceva ca să se întâmple”.
Mama este cel mai bun profesor, viața este cea mai bună sală de clasă
Întrebarea care se ridică deseori este dacă ar trebui să începem “educarea” copilului într-un decor formal mai devreme. În cartea lui, “Mitul primilor trei ani”, Bauer este sceptic asupra politicii publice care se concentrează pe “educarea” copiilor, care de obicei implică luarea copiilor din familiile lor şi plasarea lor într-un mediu mai stimulant în primii trei ani de viaţă. Unii oficiali încearcă să facă publicul să creadă că ar trebui să înceapă educaţia formală mai devreme, propunând programe “Head Start” pentru copii mici chiar şi de un an, sperând să profite de timpul când creierul lor creşte mai mult decât oricând. Dar oficialii şi susţinătorii educaţiei timpurii uită să ia în considerare faptul că “Noi suntem construiţi să creştem şi să devenim mai puternici cu fiecare eveniment, indiferent cât e de lumesc sau de minunat. Fluxul naturii şi anotimpurile, oamenii, catastrofele aparente, glumele – toate sunt experienţe ale interacţiunii de care trebuie să ne bucurăm şi sunt oportunităţi pentru învăţare” (Pearce,28).
Deşi intenţia ar fi să ne echipeze copiii cel mai bine sau “optim” complet pe viaţă, aceşti primi trei ani sunt anii când copilul are nevoie de mama şi de familia lui cel mai mult. Cercetările confirmă faptul că acei copii care sunt îngrijiţi de mamele lor pe parcursul primilor trei ani de viaţă au mai puţine probleme de creştere şi dezvoltare.
Ţinutul în braţe oferă mai multe oportunităţi pentru observare şi procesare
Într-un moment când creierul bebeluşului creşte mai mult decât în toată viaţa lui, este important să recunoaştem că gestaţia exterioară este menită să aibă loc pe corpul mamei, nu într-un recipient şi în nici un caz nu singur şi în afara vederii. Un cărucior cu jucării atârnate sau un recipient de plastic cu un animal de pluş nu sunt substitute când comparăm cu panorama şi toate stimulările senzoriale variate disponibile atunci când bebeluşul e purtat de mama lui.
Purtatul unui bebeluş în braţe creşte în mod natural relaţia nutritivă dintre mamă şi copil. Pe lîngă că este hrănit fizic şi psihologic, bebeluşul care este ţinut în braţe pe perioada exterogestaţiei este hrănit de o întreagă lume senzorială care e oferită de mişcarea împreună cu mama lui pe parcursul zilei. Când e purtat în braţele mamei lui, copilul are parte de un loc sigur de unde să vadă lumea. Din acest loc sigur şi cunoscut bebeluşii învaţă despre necunoscut. Când un bebeluş este într-o stare calmă şi vigilentă, şi în atingere cu mama lui, este în starea optimă pentru observarea şi procesarea tuturor celor ce se petrec în jurul lui. Aceste oportunităţi diferite pentru învăţare creează scânteile pentru neuronii din creier, necesare ca aceştia să crească şi să se ramifice şi să se întâlnească şi să se împletească cu alţi neuroni. Cu cât cresc şi se ramifică mai mult aceşti neuroni, cu atât e mai mare creşterea creierului.
Corpul mamei lui îl ajută să învețe despre lume și despre locul lui în lume.
Bebeluşii purtaţi primesc stimulare senzorială optimă
Nu veți găsi în această poză vreo lipsă de senzori!
Deşi creierul unui nou-născut este construit prin stimulare, jucăriile sau produsele care calmează ratează să producă întreaga lume senzorială pe care noi o producem pentru bebeluşii noştri când îi purtăm pe corpurile noastre. Fiecare îmbrăţişare, fiecare strângere jucăuşă, fiecare sărut şi mângâiere îi oferă bebeluşului stimulare tactilă. Cu corpul lui apăsându-l pe cel al mamei lui câştigă propriocepţie- o abilitate a cunoaşterii propriului lui corp şi locul acestuia în spaţiu. Primeşte stimulare auditivă prin explicaţiile blânde ale mamei, prin şoapte şi prin cântecele cântate special pentru el. Când e purtat, balansarea şi legănarea ritmică a corpului îi stimulează sistemul vestibular – dându-i simţul echilibrului şi al siguranţei în spaţiu. Primeşte stimulare olfactivă cu mirosul mamei lui, şi dacă e alăptat primeşte stimulare gustativă cu gustul schimbător al laptelui mamei lui. Are o panoramă deosebită când e purtat la verticală şi este privilegiat cu o stimulare vizuală extraordinară pe masură ce prinde spectacolele lumii. Primeşte chiar şi stimulare kinestezică pe masură ce mama îşi schimbă poziţia când îl poartă.
Nou-născuţii instituţionalizaţi şi eşecul dezvoltării
În 1915, Dr. Henry Chapin, un pediatru din New York, a dezvăluit că bebeluşii plasaţi în instituţii în zece oraşe diferite din Statele Unite au avut o rată a decesului de 100% în ciuda mâncării şi a îngrijirii medicale, murind din cauza a ceea ce doctorii au numit “eşec în dezvoltare” sau “istovire” – irosindu-se (Montagu, 1986, 97). Chapin, îngrozit de acest lucru, a sfârşit organizând un nou sistem de tratare a bebeluşilor şi a început să îi pună în pensiuni speciale în loc să-i lase în instituţii.
Când au fost făcute studii pentru a afla cauzele reale ale deceselor, unde şi de ce s-a întâmplat, s-a aflat că aveau loc “chiar des printre bebeluşii din << cele mai bune >> case, spitale şi instituţii, şi printre bebeluşii care primeau << cea mai bună şi grijulie atenţie >>” (Montagu,99). A devenit evident că în cele mai sărace case, unde condiţiile igienice nu erau întâlnite, copilaşii se dezvoltau foarte bine.
Diferenţa era că mamele sărace erau cele care îşi ţineau bebeluşii, îi dezmierdau, îi mângâiau şi îi hrăneau. Când instituţiile medicale au început să admită acest lucru, unele spitale au instituit reguli ca asistentele să “ridice nou-născuţii, să îi poarte şi să fie <<mame>> pentru ei” de cel puţin trei ori pe zi. Ca rezultat, ratele mortalităţii au scăzut dramatic (Montagu, 99).
Atingerea/intimitatea mamă – nou-născut e asociată cu cu creşterea fizică
Intimitatea mamă/nou-născut şi contactul fizic nu e numai important pentru creşterea creierului, dar şi pentru toată creşterea fizică. Nou-născuţii care sunt privaţi de atingere nu secretă hormoni de creştere. Patton şi Gardner au publicat dosare ale copiilor care au fost privaţi de atingere maternă şi s-a aflat că nu au avut numai dereglări mentale, ci şi fizice, dând exemplu un copil de trei ani care avea oasele crescute doar pe jumătate faţă de ale unui copil normal” (Montagu, 244).
Unii au dovedit că deficienţa hormonului de creştere asigură conservarea energiei corpului, pentru ca aceasta să nu se irosească pe creştere, ci pe o modalitate de supravieţuire. Nou-născuţii instituţionalizaţi privaţi de atingere nu vor secreta hormoni de creştere, şi totuşi după contact şi stimulare tactilă vor începe să crească din nou (Montagu, 202-203).
Lipsa atingerii are un impact negativ asupra funcţiei imune
Atingerea este aşa de importantă pentru dezvoltarea sănătoasă a unui nou-născut încât lipsa stimulării şi a atingerii cauzează eliberarea unor cantităţi mari de hormon toxic al stresului, cortizol. Nivelurile ridicate de cortizol în sânge nu numai că au un impact negativ asupra nivelurilor hormonilor de creştere, dar au un impact negativ şi asupra funcţiei imune.
Grupul de Cercetare a Psihobiologiei Dezvoltării de la Centrul Medical al Universităţii din Colorado a raportat cum maimuţele separate de mamele lor pentru o perioadă scurtă de timp nu au mai produs leucocite – pentru a lupta cu infecţiile. Când au fost reunite cu mamele lor, sistemul lor imunitar şi-a revenit la normal şi a reînceput să producă leucocite (Montagu, 199).
Importanţa atingerii pentru supravieţuire
Pielea este cel mai mare organ al nostru. Trebuie să fim atinși ca să ne dezvoltăm optim. “S-a descoperit că ceea ce are nevoie un copil ca să prospere este să fie atins şi purtat, şi mângâiat şi îmbrăţişat şi să i se gângurească, chiar şi dacă nu este alăptat. Această atingere, purtare, mângâiere, îngrijire şi îmbrăţişare o accentuăm, pentru că se pare că şi în absenţa altor lucruri importante, acestea sunt experienţele de bază încurajatoare de care nou-născutul trebuie să se bucure pentru a supravieţui şi a avea o formă de sănătate” (Montagu, 100).
Neurologul Richard Restak explică bine când afirmă că “Atingerea se pare că e la fel de necesară pentru dezvoltarea normală a nou-născutului precum hrana şi oxigenul. Mama îşi dechide braţele pentru nou-născut, îl strânge la piept şi sunt aduse astfel în armonie o mulţime de procese psihobiologice” (Walsh, Biosociology, 62).
Atingerea mamă-copil maximizează oportunităţile pentru emoţii pozitive
Fundamentul crucial pentru supraviețuire și dezvoltare sănătoasă este atingerea. Când li se permite să se conecteze cu bebelușii lor, mamele le oferă automat prezența și atingerea lor continuă și iubitoare. Toate mamele mamifere par să știe instinctiv că bebelușii lor au nevoie să fie atinși. Bebelușul este asigurat că totul este în regulă în principal prin mesajele ce le recepționează prin piele. Când un nou-născut este ținut în brațele mamei sale, acest fapt îi ajută să maximizeze oportunitatea pentru bucurie, fericire și alte emoții pozitive. Aceasta contribuie la sănătate mentală pe tot parcursul vieții.
Continuând a doua gestație în afara uterului, cei doi și-au construit o fundație puternică de încredere.
Când un bebeluş este ţinut aproape de mama lui, cerinţele lui sunt mai uşor de citit. Comunicarea dintre cei doi este mai uşoară. Când cerinţele îi sunt îndeplinite, bebeluşul învaţă că poate să aibă încredere că nevoile îi vor fi satisfăcute, că e iubit şi că cineva are grijă de el. Acest lucru pune bazele pentru încrederea fundamentală în sine şi fundaţiile pentru toate relaţiile pe care le va avea în viaţă. Nu este ataşat de lucruri materiale cum ar fi un animal de pluş pe care să-l ţină în braţe, o păturică pe care să o strângă la piept sau o tetină artificială, ci se uită la mama lui sau la o persoană reală pentru consolare.
Dezvoltarea mentală şi neurologică e crescută la nou-născuţii prematuri atinşi
În 1977 psihologul perinatal Dr. Rice a explorat impactul pe care creşterea zilnică a stimulării tactile o are asupra nou-născuţilor prematuri. Nou-născuţii din experiment au fost dezbrăcaţi pentru un masaj complet al corpului făcut de mamele lor de patru ori pe zi timp de o lună şi au fost legănaţi şi strânşi la piept pentru încă cinci minute la sfârşitul masajului. Grupului de control de nou-născuţi li se dădeau îngrijirile de rutină din spital fără masaje şi îmbrăţişări. După patru luni “nou-născuţii din experiment erau în mod evident superiori nou-născuţilor din grupul de control în creşterea greutăţii, dezvoltarea mentală şi cel mai marcant în dezvoltarea neurologică” (Walsh, 62). Nou-născuţii din grupul experimental au devenit şi mai ataşaţi de mamele lor. Imediat după acest experiment, Dr. Rice a dezvoltat primul program de masaj cercetat ştiinţific numit RISS (Rice Infant Sensorimotor Stimulation) care evident a demonstrat îmbunătăţirile neurologice şi în creşterea şi dezvoltarea bebeluşilor prematuri per total.
Prematurii au nevoie de atingere, de ritm şi de presiune pentru a se dezvolta
Subestimăm cât e de important pentru nou-născuţi să fie ţinuţi în braţe şi dezmierdaţi şi mângâiaţi. Bebeluşii sunt născuţi aşteptând un “uter cu vedere”, cum zice Ashley Montagu. Ei au nevoie să fie acoperiţi, să le fie cald, să fie înveliţi. Ei au nevoie să fie îmbrăţişaţi continuu cum erau îmbrăţişaţi în uter. Nou-născuţii prematuri plasaţi în incubatoare tind să se împingă în colţurile acestora. Caută acel sentiment familiar de atingere. Când prematurii sunt plasaţi pe paturi de apă oscilante care mimează mişcarea şi stimularea tactilă a uterului, încep să câstige în greutate mai repede şi sunt externaţi mai repede din spital (Field, 45-51). “Cu cât e mai aproape mediul extern de mediul intern, cu atât mai mult un bebeluş se stabilizează şi poate să-şi canalizeze energia către creştere şi dezvoltare” (Genna, 64).
“O mare şi foarte respectată varietate de cercetări din diferite câmpuri de studiu – inclusiv de dezvoltarea copilului, psihiatrie, neonatologie şi antropologie – au arătat că oamenii chiar au nevoie de suficientă atingere fizică pentru a se dezvolta la potenţialul optim” (Granju, 268).
Deși bebelușul va părăsi uterul, mama lui este proiectată de natură să îi ofere un loc sigur și hrănitor în brațe pentru a-și continua gestația.
Înconjurat, protejat şi în siguranţă
În uter, toate nevoile bebeluşului sunt îndeplinite automat. Temperatura este constantă, presiunea este constantă şi sunetele inimii şi vocii mamei sunt ritmate şi calmante. Bebeluşul este înconjurat, protejat şi în siguranţă. Şi apoi, “dintr-un uter total protector, sigur, nutritiv, care susţinea viaţa, ne naştem, neajutoraţi” (Palmer, 21).
Dar mamele sunt modelate de evoluţie să ofere un loc sigur de ţinut, în braţe, pe parcursul creşterii continue a bebeluşilor lor, un loc unde nutriţia, protecţia, căldura şi proximitatea sunt rezolvate. Mediul confortabil familiar al corpului mamei îl reasigură pe bebeluş că este într-un loc sigur, că va fi îngrijit şi că este în contact cu lumea şi “nu suspendat nepăsător în ea” (Montagu, 1896, 157). Din această bază sigură pot începe explorările lumii lui.
Dr. Pearce descrie uterul ca fiind un loc care oferă trei lucruri unei vieţi nou formate: “o sursă de posibilitate, o sursă de energie pentru a explora acea posibilitate, şi un loc sigur în care acea posibilitate poate avea loc” (Pearce, MC, 18). Mamele pot crea și imita acel loc și în afara uterului.
Wrapul elastic imită presiunea și sentimentul de conținere ale uterului.
Purtatul bebeluşului mimează împrejmuirea şi presiunea uterului
Purtatul bebeluşului în braţe sau într-un wrap sau sling mimează împrejmuirea şi presiunea plină de sprijin a uterului. Şi la fel cum uterul oferă un mediu sigur şi protector, în braţe mai are parte şi de o poziţie superbă pentru a vedea lumea, lucru care e foarte important considerând că la bebeluşi creierul creşte mai repede în primele luni decât în orice altă perioadă din viaţa unei persoane. Mişcarea mamei pe parcursul zilei leagănă bebeluşul la fel cum era legănat în uter şi este calmant şi familiar. Legarea împreună a bebeluşului cu mama facilitează alăptarea şi toate beneficiile ei psihologice şi fiziologice. Cel mai important, bebeluşul primeşte stimulare tactilă, este atins, sărutat, dezmierdat, mângaiat şi ţinut aproape de mama lui. Ştie că e iubit şi are încredere că nevoile îi vor fi îndeplinite.
Oferind tot ce e mai bun în cele 9 luni de gestație din afara uterului. Le place amândurora!
“Limbajul nostru tăcut şi cel mai potent, atingerea, este mediul prin care părintele şi nou-născutul comunică şi devin ataşaţi, fiecare atingere blândă întărind legatura dintre ei. Atingerea hrăneşte creşterea psihologică a nou-născuţilor noştri, stimulează creşterea lor fizică şi mentală; asigură funcţionarea lină a funcţiilor fiziologice cum ar fi respiraţia, bătăile inimii şi digestia; le creşte conceptul de sine, conştiinţa corpului şi identitatea sexuală; le sprijină sistemul imunitar şi chiar le îmbunătăţeşte stabilitatea şi graţia mişcărilor.” (Heller, 5).
Concluzie
Ştiinţa reconfirmă ceea ce primele mame care au susţinut asta ştiau intuitiv – că braţele lor oferă mediul optim, după tranziţia din uter în lume. Natura a intenţionat ca o mamă şi nou-născutul ei să aştepte această unitate şi ca această unitate să nu se termine la naştere. Nu numai că organismul unei mame este pregătit şi construit ca să continue gestaţia bebeluşului ei după naştere, dar şi bebeluşul ei s-a adaptat să aştepte acest lucru pentru supravieţuire. Purtatul bebeluşului în braţe sau într-un sistem de purtare oferă această experienţă hrănitoare extinsă. Prin îngrijirea unui copil într-o manieră care reprezintă intimitatea sarcinii pe cât de aproape posibil până când această “gestaţie exterioară” este completă, bebeluşul are acces la tot ce are nevoie pentru a se dezvolta şi a creşte fizic, mental şi emoţional într-un individ vesel şi sigur pe el.
Bibliografie
Bruer, J. (2002). The Myth of the First Three Years: A New Understanding of Early Brain Development and Lifelong Learn. New York, Free Press.
Caplan, M. (1998). Untouched: The Need for Genuine Affection in an Impersonal World. Prescott, AZ: Hohm Press.
Eliot, L. (2000). What’s Going on in There? : How the Brain and Mind Develop in the First Five Years of Life. Bantam.
Field, T. (2003). Touch (Bradford Books). Cambridge, The MIT Press.
Genna, C. (2007). Supporting Sucking Skills in Breastfeeding Infants. Jones.
Granju, K, & W. Sears. (1999). Attachment Parenting: Instinctive Care for Your Baby and Young Child. Atria.
Healy, J. (2004). Your Child’s Growing Mind: Brain Development and Learning from Birth to Adolescence. New York, Broadway Books.
Heller, S. (1997). The Vital Touch: How Intimate Contact With Your Baby Leads To Happier, Healthier Development. Holt Paperbacks.
Jackson, R. (1990). Human Ecology: A Physician’s Advice for Human Life. ST. BEDE’S PRESS.
Karen Ph.D, R. (1988). Becoming Attached: First Relationships and How They Shape Our Ability to Love. New York, Oxford University Press.
Kippley, S. (1999). Breastfeeding and Natural Child Spacing. Bantam.
Klaus, M, & J. Kennell, & P. Klaus. (1996). Bonding: Building The Foundations Of Secure Attachment And Independence. Da Capo Press.
Montagu, A. (1986). Touching: The Human Significance of the Skin. Harper Paperbacks.
Montagu, A. (1988). Growing Young: Second Edition. Bergin.
Palmer, L. F. (2007). Baby Matters: What Your Doctor May Not Tell You About Caring for Your Baby. San Diego, CA: Baby Reference.
Palmer, L. F. (2009). The Baby Bond: The New Science Behind What’s Really Important When Caring for Your Baby. Naperville, IL: Sourcebooks, Inc..
Pearce, J. (1986). Magical Child (Plume). New York, Bantam.
Shostak, M. (1983). Nisa: The Life and Words of A !Kung Woman. Vintage Books.
Trevathan, W. Human Birth: an Evolutionary Perspective. Walter de Gruyter.
Walsh, A. (1995). Biosociology: An Emerging Paradigm. Praeger Publishers.
No comments:
Post a Comment