Riscul de depresie post-partum scade dacă vă purtați bebelușii

Am mai abordat această temă într-una din postările despre îngrijirea stil cangur, dar am vrut să apară și ca postare propriu-zisă, pentru ca această informație să fie mai la îndemâna mamelor.

Ce scriam acolo rămâne valabil:

Îngrijirea stil cangur crește nivelul de oxitocină, care ajută la restaurarea la normal a nivelurilor tuturor hormonilor din organismul mamei după naștere și reduce riscul depresiei post-natale. Dr. Linda Palmer⁵⁷ explică în cartea ei The Baby Bond cum dacă bebelușul nu e în brațele mamei după naștere, nivelul de oxitocină scade pentru a nu produce lapte și sentimentul de atașament, pentru că organismul nostru de mamifer asociază lipsa bebelușului din brațe şi de la sân cu decesul puiului. În natură un animal care și-a pierdut puiul la naștere nu trebuie să producă lapte și să se atașeze de acesta. Este un mod natural de apărare, de doliu. Depresia post-natală înseamnă, în concepția lui Dr. Palmer, doliul matern pentru un bebeluș pe care creierul nostru animalic (cel la care nu ajung argumentele raționale, ci care doar “simte instinctual”) îl crede mort. Altfel ce motiv ar avea să nu fie în brațele mamei, pe pielea ei, sugând la sânul ei?

În 2012 a apărut în revista Journal of Obstetric, Gynecologic, & Neonatal Nursing un studiu¹ pe această temă, care a demonstrat că dacă o mamă practică îngrijirea piele pe piele cu nou-născutul ei are probabilitate mai mică să sufere de depresie postnatală. Specialiștii au ajuns să considere această practică o alternativă eficientă pentru a evita medicația, mai ales din cauză că nu are efecte adverse. Contactul piele pe piele ajută și direct mama, prin eliberarea hormonilor de fericire și împlinire și prin scăderea hormonului stresului, dar și indirect pentru că mama se simte împlinită și odihnită având un bebeluș mai mulțumit, mai liniștit și care doarme mai mult, o consecință bine cunoscută a îngrijirii stil cangur.

O depresie mai puțin severă, numită de americani “baby blues”, apare la unele mame din cauză că se sperie de noul bebeluș, de fragilitatea lui (mai ales dacă e prematur), și nu se simt în stare să aibă grijă de el. Îngrijirea stil cangur le redă sentimentul de utilitate acestor mame, de putere, le redă încrederea în ele, văzând că au atâta importanță pentru copilul lor. Și văzând cât de ușor îl pot de fapt ajuta, doar ținându-l pe pielea lor îi fac atât de mult bine.

Majoritatea moașelor din vest sfătuiesc acum amânarea acoperirii capului bebelușului cu o căciuliță, pentru a-i permite mamei să se afunde în mirosul capului copilului său. Mirosirea capului bebelușului îi oferă mamei dopamină comparabilă cu satisfacția obținută de un drogat care și-a găsit drogul sau a unui om flămând care mănâncă. Cel puțin aceasta este concluzia unor oameni de știință din Montreal⁴⁴. Sistemul limbic al mamei pur și simplu se ”aprinde” când simte mirosul bebelușului său, chiar dacă nu îl are în preajmă, și centrul ”recompensei” se activează, urmat de o senzație de mulțumire profundă. Astfel, deși pare greu să ai grijă de un bebeluș, dacă îl ții aproape de tine ca să îl miroși vei avea un sentiment de satisfacție și mulțumire care te va face să ignori orice oboseală, orice greutate, orice neîmplinire a nevoilor personale, doar pentru a-l ține și mai mult aproape. Te-a drogat și te face fericită, cel mai minunat drog!

**********************

Într-o altă postare de-a noastră, o traducere despre beneficiile somnului de zi într-un mijloc de purtare, autorul menționează faptul că există studii care arată că mamele care îşi ţin bebeluşii în braţe sunt mai calme, mai puţin agitate şi secretă mai puţin cortizol în reacţie la stres [Effects of suckling on hypothalamic-pituitary-adrenal axis responses to psychosocial stress in postpartum lactating women. Heinrichs et al., 2001]. 

*******************

O altă cauză a depresiei postnatale, tot din cauza scăderii oxitocinei, cum am zis și mai sus, este întreruperea alăptării. Pentru o mamă care se simte vinovată că nu a reușit să alăpteze, împlinirea că totuși își poate îngriji atât de bine copilul ținându-l la piept contează enorm. 

*******************

De ce am reluat subiectul acum? Pentru că am citit acest articol și m-a emoționat foarte tare. Să fii atât de bolnavă încât să nu-ți poți atinge copilul și să îți dorești să mori e mai grav decât ocazionalele lacrimi cu care suntem obișnuiți. Depresia este o boală, nu e un moft. De cele mai multe ori e o dereglare chimică, hormonală, nutrițională, dar e o boală la fel ca una fizică. De ce dacă ne doare un picior mergem la doctor, dar când auzim că cineva este depresiv credem că e un moft? De ce credem că ”n-are motive, uite, are un bebeluș sănătos”, ”ar trebui să se scuture un pic”, ”poate dacă ar fi mai credincioasă, nu ar avea astfel de idei”? De ce pe lângă boala în sine, noi mai punem o greutate pe umerii mamei: rușinea și vinovăția că îndrăznește să fie acum depresivă, în momente în care noi credem că ar trebui să se simtă împlinită? 

O altă consecință a acestei gândiri a noastre e faptul că noi credem că mama e supărată că e mamă și că trebuie să se dedice altei ființe. Și ori o blamăm pentru asta, ori îi oferim niște soluții care nu ajută: o trimitem de lângă copil, ”să se odihnească”, ”să aibă grijă de ea”. Însă dacă acesta a fost motivul, ce se întâmplă când mama revine lângă copil? Că doar nu o putem ”scuti” pe viață de responsabilitățile de mamă. 

Dacă chiar credem că e vorba doar de extenuare, și nu de depresie adevărată, dar mai ales dacă e vorba de depresie post-natală, rolul copilului este crucial. Îi putem lua mamei toate celelalte griji ca să o ajutăm. Putem face noi ordine și curățenie, cumpărături pentru casă, mâncare. Și să o lăsăm să se conecteze cu bebelușul. Să îl țină în brațe cât vrea, să stea în pat toată ziua lipită de copil, să meargă la plimbare cu copilul într-un wrap. Dacă e copleșită, nu e din cauza copilului, ci din cauză că are impresia că are aceleași responsabilități ca până atunci + îngrijirea copilului. 

Cunosc multe mame care au suferit în primele zile și în primele săptămâni, când toată lumea din jur se oferea să stea cu copilul pentru ca ele să se ocupe de casă sau să iasă singure în oraș. Dintre cele pe care le cunosc și cu care am povestit aceste amănunte, nici una nu voia să își lase copilul, nici una nu s-a relaxat departe de copil, din contră, s-au simțit mai rău chiar decât să stea acasă și să facă toată munca îngrijind și de copil. Și în plus s-au simțit prost crezând că doar ele sunt ”ciudate” și nu se pot relaxa când primesc ajutor de la familie. E natural să nu te simți bine departe de puiul tău, niciun mamifer nu își lasă puiul altor membri ai grupului. Și totuși singurele mamifere care suferă de depresie postnatală sunt cele care au avut parte de intervenția omului la naștere. 

Deci în loc să despărțim mama de copil ca să o ”vindecăm” de depresie, am putea să prevenim depresia postnatală și să ajutăm mama:

• oferindu-i o naștere așa cum își dorește, neintervenind dacă nu e necesar
• indiferent de modul de naștere, punând copilul gol pe pieptul mamei imediat după expulzie și ținut astfel minim 2 ore, sau cât timp își dorește mama (se poate pune bebelușul pe pieptul mamei și după cezariană, ba chiar e indicat)
• lăsând copilul nespălat după naștere pentru ca mama să îl poată mirosi
• lăsând copilul lângă mamă începând de la naștere, mereu (câte mame cunosc care în maternitate doar au plâns despărțite de bebeluș, oricât li se spunea că e pentru binele lor, să se odihnească)
• ajutând mama după ce se întoarce acasă - cu treburile casnice, cu copilul mai mare, pentru ca ea să aibă timp să stea doar cu bebelușul și să se odihnească
• ascultând mama cu adevărat atunci când își plânge nașterea traumatizantă, fără să îi minimizăm sentimentele
• informând mama despre beneficiile purtării bebelușului piele pe piele, ale alăptării și ale cosleeping-ului. 

După cum puteți citi și în această postare de pe blogul evolutionaryparenting.com, oboseala și nesomnul contribuie la depresia postpartum doar dacă bebelușul doarme departe de mamă, întreruperea alăptării contribuie la depresia postpartum, la fel și despărțirea de copil. Dar mai ales puteți citi despre importanța perioadei de lăuzie. Ceea ce în folclor a ajuns drept superstiție, inițial a avut un motiv. Cum ar fi:  ”să nu ieși din casă cât timp ai lohii” sau ”să nu primești musafiri cât timp copilul nu e botezat”. Toate au început de la faptul că în majoritatea popoarelor străvechi mama și copilul erau ținuți împreună, fără musafiri agasanți și obositori, fără ca mama să fie trimisă la câmp sau pusă să muncească în gospodărie. Casa îi era întreținută de celelalte femei ale familiei, copilul mai mare era distrat de adulți sau de verișori, iar mama era lăsată să stea în pat să se atașeze de noul membru al familiei. Uneori mama primea și alte tratații, moașele îi făceau masaj la abdomen și la picioare cu ierburi binefăcătoare, cât timp copilul era în continuare lângă ea. Feminismul înțeles greșit, acela care ne trimite prea devreme la muncă sau ne rupe prea devreme de lângă copilul lângă care tânjim cu tot corpul să stăm, face în final mult rău tocmai femeii. ”Nu sta 6 săptămâni în casă lângă copil, vrei să o iei razna?” a ajuns să mai adauge două motive de depresie postnatală la femeie: 

- obligația socială de a ieși fără copil, când mama cu tot corpul simte că locul copilului e pe pieptul ei, când mama se simte pustie fără copilul ei,

- și accentuarea sentimentului că nu este în stare să îngrijească de propriul copil. Asta când plimbările cu copilul la piept, după cum descrie și mama din linkul amintit mai sus, îți dau un sentiment dumnezeiesc de putere, de competență, de utilitate. 

Concluzia? Cum am spus mai sus, informați și ajutați mamele. Nu fiți și voi o povară. Oferiți-vă ajutorul. Dar păstrați cuplul mamă-copil împreună. Faceți-i cadou un wrap ca să poată mama să aibă în continuare libertatea de până acum, să se poată plimba cu ușurință oricât, oriunde. Iar dacă acestea nu se pot întâmpla și mama va avea depresie postnatală, ajutați-o găsindu-i 

- un psiholog bun care să înțeleagă importanța atașamentului mamă-copil, 
- și/sau un nutriționist bun care să știe să acopere deficiențele nutriționale (de omega 3, de vitamina B12, de vitamina D) sau să repare dereglările hormonale ale tiroidei,
- și/sau un homeopat 
- și/sau un specialist în medicină naturistă. 

Știu că multe cazuri se rezolvă la psihiatrie, dar atâta timp cât în jurul meu am văzut vieți distruse din cauza medicamentelor date de medicii psihiatri, îmi rezerv dreptul să nu recomand eu așa ceva, în speranța că un psiholog bun își va da seama când cazul nu mai e de competența lui și pacientului i-ar fi mai bine să fie consultat de un psihiatru.