Monday, May 16, 2011

Exterogestaţia IV

Prima parte a seriei o puteţi citi aici: Exterogestaţia I.

A doua parte aici: Exterogestaţia II.

A treia parte aici: Exterogestaţia III.


Programele educaţionale pentru intervalul 1-3 ani sunt greşite

Întrebarea care se ridică deseori este dacă ar trebui să începem “educarea” copilului într-un decor formal mai devreme. În cartea lui,“Mitul primilor trei ani”, Bauer este sceptic asupra politicii publice care se concentrează pe “educarea” copiilor, care de obicei implică luarea copiilor de la familiile lor şi plasarea lor într-un mediu mai stimulant în primii trei ani de viaţă. Unii oficiali încearcă să facă publicul să creadă că ar trebui să înceapă educaţia formală mai devreme, propunând programe “Head Start” pentru copii mici chiar şi de un an, sperând să profite de timpul când creierul lor creşte mai mult decât oricând. Dar oficialii şi susţinătorii educaţiei timpurii uită să ia în considerare faptul că “Noi suntem construiţi să creştem şi să devenim mai puternici cu fiecare eveniment, indiferent cât e de lumesc sau de minunat. Fluxul naturii şi anotimpurile, oamenii, catastrofele aparente, glumele – toate sunt experienţe ale interacţiunii de care trebuie să ne bucurăm şi sunt oportunităţi pentru învăţare” (Pearce,28).

Deşi intenţia ar fi să ne echipeze copiii cel mai bine sau “optim” complet pe viaţă, aceşti primi trei ani sunt anii când copilul are nevoie de mama şi de familia lui cel mai mult. Cercetările confirmă faptul că acei copii care sunt îngrijiţi de mamele lor pe parcursul primilor trei ani de viaţă au mai puţine probleme de creştere şi dezvoltare.


Ţinutul în braţe oferă mai multe oportunităţi pentru observare şi procesare

Într-un moment când creierul bebeluşului creşte mai mult decât în toată viaţa lui, este important să recunoaştem că gestaţia exterioară este menită să aibă loc pe corpul mamei, nu într-un recipient şi în nici un caz nu singur şi în afara vederii. Un cărucior cu jucării atârnate sau un recipient de plastic cu un animal de pluş nu sunt substitute când comparăm cu panorama şi toate stimulările senzoriale variate disponibile atunci când bebeluşul e purtat de mama lui.

Purtatul unui bebeluş în braţe creşte în mod natural relaţia nutritivă dintre mamă şi copil. Pe lîngă că sunt hrăniţi fizic şi psihologic, bebeluşii care sunt ţinuţi în braţe pe perioada exterogestaţiei sunt hrăniţi de o întreagă lume senzorială care e oferită de mişcarea împreună cu mama lui pe parcursul zilei. Când e purtat în braţele mamei lui, copilul are parte de un loc sigur de unde să vadă lumea. Din acest loc sigur şi cunoscut bebeluşii învaţă despre necunoscut. Când un bebeluş este într-o stare calmă şi vigilentă, şi în atingere cu mama lui, este în starea optimă pentru observarea şi procesarea tuturor celor ce se petrec în jurul lui. Aceste oportunităţi diferite pentru învăţare creează scânteile pentru neuronii din creier, necesare ca aceştia să crească şi să se ramifice şi să se întâlnească şi să se împletească cu alţi neuroni. Cu cât cresc şi se ramifică mai mult aceşti neuroni, cu atât e mai mare creşterea creierului.




Bebeluşii purtaţi primesc stimulare senzorială optimă



Deşi creierul unui nou-născut este construit prin stimulare, jucăriile sau produsele care calmează ratează în producerea întregii lumi senzoriale pe care noi o producem pentru bebeluşii noştri când îi purtăm pe corpurile noastre. Fiecare îmbrăţişare, fiecare strângere jucăuşă, fiecare sărut şi mângâiere îi oferă bebeluşului stimulare tactilă. Cu corpul lui apăsându-l pe cel al mamei lui câştigă propriocepţie- o abilitate a cunoaşterii propriului lui corp şi locul acestuia în spaţiu. Primeşte stimulare auditivă prin explicaţiile blânde ale mamei, prin şoapte şi prin cântecele cântate special pentru el. Când e purtat, balansarea şi legănarea ritmică a corpului îi stimulează sistemul vestibular – dându-i simţul echilibrului şi al siguranţei în spaţiu. Primeşte stimulare olfactivă cu parfumul mamei lui, şi dacă e alăptat primeşte stimulare gustativă cu gustul schimbător al laptelui mamei lui. Are o panoramă deosebită când e purtat la verticală şi este privilegiat cu o stimulare vizuală extraordinară pe masură ce prinde spectacolele lumii. Primeşte chiar şi stimulare kinestetică pe masură ce mama îşi schimbă poziţia când îl poartă.


Nou-născuţii instituţionalizaţi şi eşecul dezvoltării

În 1915, Dr. Henry Chapin, un pediatru din New York, a dezvăluit că bebeluşii plasaţi în instituţii în zece oraşe diferite din Statele Unite au avut o rată a decesului de 100% în ciuda mâncării şi a îngrijirii medicale, murind din cauza a ceea ce doctorii au numit “eşec în dezvoltare” sau “istovire” – irosindu-se (Montagu,1986, 97). Chapin, îngrozit de acest lucru, a sfârşit organizând un nou sistem de tratare a bebeluşilor şi a început să îi pună în pensiuni speciale în loc să-i lase în instituţii.

Când au fost făcute studii pentru a afla cauzele reale ale istovirii, unde şi de ce s-a întâmplat, s-a aflat că aveau loc “chiar des printre bebeluşii din << cele mai bune >> case, spitale şi instituţii, şi printre bebeluşii care primeau << cea mai bună şi grijulie atenţie >>” (Montagu,99). A devenit evident că în cele mai sărace case, unde condiţiile igienice nu erau întâlnite, copilaşii se dezvoltau foarte bine.

Diferenţa era că mamele sărace erau cele care îşi ţineau bebeluşii, îi dezmierdau, îi mângâiau şi îi hrăneau. Când instituţiile medicale au început să admită acest lucru, unele spitale au făcut reguli ca asistentele să “ridice nou-născuţii, să îi poarte şi să fie << mame >> pentru ei” de cel puţin trei ori pe zi. Ca rezultat, ratele mortalităţii au scăzut dramatic (Montagu,99).


Atingerea/intimitatea mamă – nou-născut are legatură cu creşterea fizică

Intimitatea mamă/nou-născut şi contactul fizic nu e numai important pentru creşterea creierului, dar şi pentru toată creşterea fizică. Nou-născuţii care sunt privaţi de atingere nu secretă hormoni de creştere. Patton şi Gardner au publicat dosare ale copiilor care au fost privaţi de atingere maternă şi s-a aflat că nu au avut numai dereglări mentale, ci şi fizice, dând exemplu un copil de trei ani care avea oasele crescute doar pe jumătate faţă de ale unui copil normal” (Montagu,244).

Unii au dovedit că deficienţa hormonului de creştere asigură conservarea energiei corpului, pentru ca aceasta să nu se irosească pe creştere, ci pe o modalitate de supravieţuire. Nou-născuţii instituţionalizaţi privaţi de atingere nu vor secreta hormoni de creştere, şi totuşi după contact şi stimulare tactilă vor începe să crească din nou (Montagu,202-203).


Lipsa atingerii are un impact negativ asupra funcţiei imune

Atingerea este aşa de importantă pentru dezvoltarea sănătoasă a unui nou-născut încât lipsa stimulării şi a atingerii cauzează eliberarea unor cantităţi mari de hormon toxic al stresului, cortizol. Nivelurile ridicate de cortizol în sânge nu numai că au un impact negativ asupra nivelurilor hormonilor de creştere, dar au un impact negativ şi asupra funcţiei imune.

Grupul de Cercetare al Psihobiologiei Dezvoltării de la Centrul Medical al Universităţii din Colorado a raportat cum maimuţele separate de mamele lor pentru o perioadă scurtă de timp nu au mai produs leucocite – pentru a lupta cu infecţiile. Când au fost reunite cu mamele lor, sistemul lor imunitar şi-a revenit la normal şi a reînceput să producă leucocite (Montagu,199).


Importanţa atingerii pentru supravieţuire

“S-a descoperit că ceea ce are nevoie un copil ca să prospere este să fie manevrat şi purtat, şi mângâiat şi îmbrăţişat şi să i se gângurească, chiar şi dacă nu este alăptat. Această manevrare, purtare, mângâiere, îngrijire şi îmbrăţişare o accentuăm, pentru că se pare că şi în absenţa altor lucruri importante, acestea sunt experienţele de bază încurajatoare de care nou-născutul trebuie să se bucure pentru a supravieţui şi a avea o formă de sănătate” (Montagu, 100).

Neurologistul Richard Restak explică bine când afirmă că “Atingerea se pare că e la fel de necesară pentru dezvoltarea normală a nou-născutului precum hrana şi oxigenul. Mama îşi dechide braţele pentru nou-născut, îl strânge la piept şi sunt aduse astfel în armonie o întreagă mulţime de procese psihobiologice” (Walsh, Biosociology, 62).

Partea a V-a aici.

4 comments:

  1. Foarte bine, pus la punct si documentat articolul.
    Felicitari

    ReplyDelete
  2. extraordinar, ma intreb cati oameni stiu sau macar banuiesc cat de importanta este atingerea, mangaierea, purtarea. Cat de mult ne-am indepartat de comportamentul firesc si natural. Mamele care isi tin copii tot timpul langa ele sunt certate, pt ca ii rasfata.

    ReplyDelete
  3. kinofest, foarte putini stiu aceste lucruri si foarte putini le cred. Iti multumesc mult pentru mesaj!

    ReplyDelete