Exterogestaţia III

Prima parte a seriei o puteţi citi aici: Exterogestaţia I.

A doua parte aici: Exterogestaţia II.


Imaturitatea nou-născuţilor nu este respectată

În ochii nou-născutului, el nici măcar nu este diferenţiat de mama lui. Ei sunt o singură unitate, un cuplu mamă-bebeluş. Totuşi, în ciuda acestor semne evidente de dependenţă, imaturitatea fiziologică şi neurobiologică din acele momente nu este deloc respectată. Faptul că un bebeluş este în mod prematur făcut “un individ” şi este separat de mama lui din primele momente, zile, săptămâni sau luni după naştere, prezintă într-adevăr o provocare pentru creşterea viitoare a individului, pentru securitatea şi stabilitatea lui. Nu poate fi exprimat destul cât e de important ca în această perioadă critică de dezvoltare mamele şi nou-născuţii să stea împreună “în atingere”.

“Dacă părinţii ar înţelege pe deplin implicaţiile influenţei lor asupra copilului, mai ales la începutul vieţii lui, necesitatea de atingere abundentă şi afecţiune nu ar fi niciodată nevoie să fie explicate” (Caplan,36).

În cartea ei, “Conceptul Continuu”, antropologista Jean Leidloff explică: “Un bebeluş privat de experienţa necesară să-i ofere baza pentru înflorirea completă a potenţialului lui înnăscut probabil nu va şti niciodată un moment de dreptate necondiţionată care a fost naturală pentru cei de-o seamă cu el timp de 99.99 la sută din istoria omenirii. Privarea, la gradul la care el a suferit tulburarea şi limitele ei în primii ani, va fi menţinută nediscriminant ca parte a dezvoltării lui...” (Leidloff, 48).


Timpul petrecut împreună şi alăptarea fără limite spaţiază natural copiii

Natura ne-a oferit un mod biologic să spaţiem copiii, permiţându-i mamei să aibă grijă de copilul ei pentru o perioadă mai lungă de timp. Acest lucru le oferă amândurora timpul de care au nevoie ca să formeze o relaţie (Jackson, 45). Copiii Kung San rămân în contact direct pe piele cu mamele lor şi sunt alăptaţi frecvent şi fără restricţii. Deşi aceşti oameni nu folosesc nici o formă vestică de protecţie sexuală, copiii lor sunt spaţiaţi la 3 sau 4 ani unii de alţii (Shostak, 67). Deşi poate să nu existe nici un efect asupra fertilităţii mamei cu “alăptarea culturală”, atunci când o mamă şi un nou-născut participă în norma biologică umană, sau “alăptează ecologic”, femeile rămân în amenoree de lactaţie (absenţa menstruaţiei datorită alăptarii fără restricţii şi a apropierii constante) şi bebeluşii sunt spaţiaţi în mod natural.


Apropierea constantă permite alăptarea ecologică

“Alăptarea ecologică este o formă de hrănire în care mama îi îndeplineşte bebeluşului ei nevoile de supt frecvent şi de prezenţa ei permanentă şi în care suptul frecvent al copilului amână revenirea fertilităţii” (Kippley, 8, click aici pentru cele şapte standarde ale Alăptatului Ecologic http://en.wikipedia.org/wiki/Lactational_amenorrhea_method).

Este numit “ecologic” pentru că descrie relaţia dintre două organisme, şi mamă şi copil, şi cum se afectează reciproc. O mamă poate în mod natural să petreacă mai mult timp cu bebeluşul ei pe parcursul unei perioade aşa de importante de dezvoltare. Corpul ei ştie că îi oferă atât de mult bebeluşului ei încât nu e încă pregătit să hrănească altă viaţă în curând. Rezervele de energie ale mamei nu sunt epuizate cu sângerarea menstruală în această perioadă când ovulaţia îi este suprimată.

În plus, mai există “avantajele psihologice care sunt conferite reciproc nou-născutului şi mamei în situaţia alăptării, mai ales la o specie la care mama este creată simbiotic să continue gestaţia copilului ei şi în afara uterului“ (Montagu,1986, 54).


Mamele beneficiază fizic şi emoţional

Nu numai copilul are nevoie de mama lui, ei au nevoie unul de altul reciproc. După un proces greu al naşterii, mama este liniştită cu sentimentul puterii şi împlinirii când îşi ţine bebeluşul aproape de piept. Bebeluşul este liniştit de atingerea mamei lui, de căldura ei şi de siguranţa pe care o simte când ea îl ţine în braţe. După naştere, când bebeluşul se ataşează la sân, uterul mamei se contractă şi începe să îşi reducă dimensiunile. Alăptarea creează valuri de “hormon al dragostei” sau oxitocină care ajută la intensificarea legăturii mamei cu bebeluşul ei şi a dorinţei ei de a fi mamă pentru copilul ei. Ea devine din ce în ce mai fermecată de bebeluşul ei, şi el de ea. Această relaţie de hrănire şi intimitatea dintre mamă şi bebeluş care urmează ca o consecinţă joacă un rol important în stabilirea unei baze pe viaţă pentru sentimentele de plăcere, satisfacţie şi mulţumire.




Pune bazele pentru toată învăţarea ulterioară

Perioada de nou-născut pune bazele pentru toată învăţarea ulterioară. Cu cât mai multă muncă depune creierul copilului, cu atât devine mai capabil să facă şi mai multă, şi cu atât mai mult devine flămând de noi cunoştinţe. Importanţa primilor ani de viaţă asupra dezvoltării creierului nu poate fi negată pentru că “în mod direct şi permanent influenţează structura şi funcţia eventuală a creierului”, făcând critic ca un copil să fie ţinut de mama lui, în special pe perioada exterogestaţiei, când creierul lui se dezvoltă mai mult decât în orice altă perioadă a vieţii lui (Eliot,38). Pentru multe abilităţi, perioada critică se poate extinde în copilarie şi chiar şi în adolescenţă pentru altele. “Se încheie în primele luni sau în primii ani de viaţă, înainte ca mulţi dintre părinţi să îşi dea seama că dezvoltarea mentală a bebeluşului a fost aşa vulnerabilă”. Ea încheie: “Sinapsele care sunt rar activate – fie din cauza limbilor care nu au fost niciodată auzite, muzicii necântate, sporturilor nejucate, munţilor nevăzuţi, dragostei nesimţite – se vor ofili şi vor muri. Lipsindu-le activitatea electrică adecvată, pierd cursa şi circuitele pe care încercau să le formeze… Cât timp un număr în exces de sinapse sunt prezente, creierul rămâne maleabil maximal şi poate să se dezvolte într-o varietate de moduri, dar o dată sinapsele dispărute, perioada critică este gata şi trebuie să se descurce mai departe cu circuitul existent, nu poţi face schimb cu un computer mai rapid” (Elliot, 32, 38).

Eliot nu neagă că învăţarea ulterioară este posibilă, dar în mod hotărât susţine că învăţarea nu este la fel de uşoară precum este pentru un copil – un motiv pentru a înţelege de ce oamenii în vârstă tind să fie fixaţi în modurile lor şi nu sunt la fel de creativi ca şi copiii. Experienţa senzorială este importantă în primii ani, cât timp creierul este la vârful maleabilităţii lui. În cartea ei, “Atingerea Vitală”, Sharon Heller merge aşa departe încât spune că “a nu capitaliza asupra tuturor experienţelor sezoriale în lumea nou-născutului nostru este echivalent cu educarea adulţilor prin limitarea accesului la bibliotecă” (Heller,110).


Mediul nou-născutului nu trebuie să fie structurat sau complex

Totuşi “capitalizarea” nu trebuie interpretată ca însemnând că un “mediu de învăţare” artificial ar trebui creat. “Încercarea presării celor mici cu învăţarea talentelor academice, cu unelte ca şi cartoanele de alfabet, nu e doar prostesc, dar de asemenea riscă pregătirea unui mediu presant care ar putea chiar să interfereze cu învăţarea copilului... fiecare copil îşi ţese propria tapiserie intelectuală” (Healy, 20, 31).

“Experienţele în mediu nu trebuie să fie elaborate, cum ar fi instalarea caruselelor deasupra pătuţului unui copil sau ascultarea înregistrărilor muzicale. Mai mult să fie aspecte simple şi de rutină ale mediului fizic, cum ar fi variaţii de zgomote, de lumină şi de temperatură... atingerea bebeluşului, gânguritul cu el, zâmbitul către el şi vorbitul cu el contribuie la dezvoltare” (Bauer, 33).

Creierele nou-născuţilor caută în mod instinctiv stimulare de la cele mai simple experienţe care îi ajută să îşi organizeze sistemul nervos în loc să-l copleşească... Jucăriile sunt mult mai puţin importante decât o persoană care are grijă de el cu drag. Ei au nevoie de un mediu care îi stimulează să îşi facă propria manipulare explorativă şi propriile mirări şi întrebări în loc să fie învăţaţi. Braţele unei mame oferă acest lucru perfect. Ca doctor şi ca psihiatru de familie, Peter Cook exprimă acest lucru: “maturizarea unui copil are loc în acordul lui. Nu trebuie să faci ceva ca să se întâmple”.

Partea a IV-a aici.